Ca sa intelegeti mai bine opera lui Mircea Eliade

Discuţii legate de sculptură, păreri şi opinii despre sculptorul preferat.
-=Sharky=-
Moderator
Moderator
Mesaje: 415
Membru din: 23 Iun 2007, 06:04
Localitate: Bucuresti

Ca sa intelegeti mai bine opera lui Mircea Eliade

Mesajde -=Sharky=- » 12 Ian 2010, 23:32

Mircea Eliade, de la opium la amfetamine*
Andrei Oisteanu -> Arta Sport

Nu cred ca Mircea Eliade, sau oricare alt scriitor, ar trebui comemorat in termeni hagiografici. Lui Eliade insusi i-ar fi displacut o asemenea abordare. Omagiile festiviste mai degraba oculteaza viata si opera unei personalitati. Cu prilejul centenarului Eliade, am incercat sa prezint in revista 22 aspecte mai putin cunoscute si controversate din viata istoricului religiilor: activitatea cultural-diplomatica (nr. 10, 6.III.2007) sau angajamentul sau politic (nr. 14, 3.IV.2007). Acum prezint un subiect inedit. Textul de mai jos este un capitol dintr-o cercetare mai ampla, Scriitorii romani si drogurile, pe care am facut-o in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane. (A.O.)



De la samani la hippies



Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a studiat "tehnicile arhaice ale extazului" (este chiar subtitlul cartii sale Samanism, din 1951, dar sintagma fusese deja folosita in Yoga, in 1936) si intoxicarile cu plante psihotrope in diverse culturi (Tracia, Iran, India, China, Asia samanica, Europa arhaica etc.).

In anii ‘60-‘70, fiind profesor in Statele Unite, Eliade a fost extrem de interesat de miscarea hippie (la care participau buna parte din studentii sai) si de explozia de narcofilie din randul tinerilor americani din epoca. Unii studenti hippies ii relatau experientele lor cu droguri mai usoare (marijuana, hasis) sau cu substante psihedelice (LSD, mescalina), iar el isi nota detaliat in jurnal trairile lor. Am comentat cu un alt prilej interesul manifestat de Eliade in acest sens (Dilema Veche, nr. 120, 12 mai 2006).

In 1944, aflandu-se la Cordoba, Mircea Eliade era imbiat de niste congresisti spanioli sa bea vin ca sa intre in "verva nebuna". "Adevarul e - isi nota Eliade in jurnal - ca eu ma pot «griza» si cu un pahar de sifon. Verva si chiar betia mea n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e suficienta noaptea, luna, campul, femeia - sau orice altceva viu"1. Expresia in engleza pentru aceasta stare este to be natural high, adica sa-ti provoci in mod natural euforia. Dar relatia lui Mircea Eliade cu substantele psihotrope este mult mai complexa.



Proza fantastica



uvela La tiganci (ca si alte povestiri fantastice scrise de Eliade) pare ca este descrierea unei "calatorii" facute in urma administrarii unei substante halucinogene. Starile psiho-somatice prin care trece fictivul profesor Gavrilescu pot fi asemanate cu cele experimentate, de pilda, de profesorul psihiatru Eduard Pamfil. Pentru a cerceta psihozele, acesta din urma si-a provocat in 1949 intoxicatii cu mescalina. Descrierea experimentului (1976) a fost miraculoasa in conditiile cenzurii comuniste, dar nu a fost vorba de o cercetare de pionierat. In 1932, neurologul Gh. Marinescu realizase experimente similare, administrand mescalina unui numar de voluntari (scriitori, pictori, studenti) si consemnand reactiile lor. Inaintea lui, in 1929, doctorul Nicolae Leon a experimentat pe propria-i piele intoxicarea cu extract de seminte de maselarita (Hyoscyamus niger), notand post factum starile onirice prin care a trecut. Speriat ca licoarea halucinogena ar putea sa-i fie fatala, N. Leon si-a pregatit pe noptiera si un antidot2. Modelul doctorilor romani pare sa fi fost Sigmund Freud, care a starnit senzatie la Viena, in 1883, publicand un studiu in care descria experientele sale cu cocaina.

Doctorul Nicolae Leon a fost profesor (chiar decan) la Facultatea de Medicina a Universitatii din Iasi. Cercetarile sale privind "medicina babelor si a vrajitoarelor" s-au materializat in cartea Istoria naturala medicala a poporului roman (1903). Halucinatiile onirice experimentate in 1929 de dr. Leon in urma ingerarii extractului de maselarita (folosind o reteta invatata de la o "tiganca vrajitoare") contin - sustine Dan Petrescu - "un scenariu tulburator de asemanator cu pataniile lui Gavrilescu din [nuvela] La tiganci". Cartea Note si amintiri a lui N. Leon a fost publicata in anul 1933, iar nuvela lui Eliade in 1959. "Va fi citit Eliade cartea lui N. Leon - se intreaba Dan Petrescu - si isi va fi modelat propriile experiente dupa cele narate de acesta? N-ar fi cu totul imposibil, dat fiind ca Dr. Leon figura deja intre lecturile sale din 1920-’21." 3



Opium la Calcutta



Intrebarea daca Eliade si-a administrat narcotice in tinerete este legitima. Raspunsul este afirmativ. In primavara anului 1929, Eliade avea 22 de ani si locuia la Calcutta in pensiunea doamnei Gwyn Perris. Intr-o pagina din Memorii referitoare la acea perioada, Eliade scrie: "A fost o saptamana ciudata, in care am intalnit tot felul de necunoscuti si necunoscute. Odata, cu un asemenea grup, am intrat intr-o casa din China Town, unde se putea fuma opium pe o suma modesta. Am descoperit ca chiar si d-l Perris isi ingaduia la rastimpuri o asemenea fantezie. (...) Ne intorceam acasa spre dimineata. In masina, una din fete (...) imi atragea din nou atentia sa nu cumva sa spun unde am fost, sa spun doar ca am petrecut cu prietenii intr-un bar din China Town. Amintirile mele erau, de altfel, destul de tulburi. Nu puteam distinge intotdeauna ceea ce mi se intamplase cu adevarat, de ceea ce imi inchipuiam (...). Eram istovit, imi simteam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. (...) Incercam sa le conving [pe gazde] ca oboseala se datora unui pahar de whisky baut pe nerasuflate. Poate era adevarat, dar asta nu explica starea de semi-inconstienta si fantezie in care ma aflam aproape tot timpul. Simteam ca se intamplase ceva cu mine, dar nu izbuteam sa-mi amintesc exact ce".

Din textul de mai sus se subintelege ca istoricul religiilor a experimentat intoxicarea cu opiu, dar faptul nu este spus in mod explicit. In monografia dedicata lui Mircea Eliade, vorbind despre acest episod, Ioan Petru Culianu rezuma "saptamana ciudata" intr-o singura fraza: "[ Eliade] participa la escapadele nocturne iresponsabile initiate de un neamt [ ?] cunoscator al cartierelor indigene [ale Calcuttei]". Nici Mac Linscott Ricketts nu intra in detalii privind experientele tanarului savant in cartierul chinezesc din Calcutta: "Timp de o saptamana [ Eliade] a fost nauc, ametit, prada halucinatiilor si fanteziilor".



Experiente erotico-narcotice



In privinta consumului de narcotice, Mircea Eliade a fost discret in memoriile scrise si publicate la maturitate, dar a fost mai deschis in jurnalul si in romanul cvasi-autobiografic scrise si publicate in tinerete. "Autenticismul" a fost una dintre trasaturile specifice scrisului eliadian din perioada interbelica.

In jurnalul indian (Santier, 1935), Eliade descrie cateva dintre experientele sale cu opiu. La inceputul lui 1929, abia ajuns la Calcutta, tanarul doctorand scrie: "Simteam o pofta nebuna sa las cartile si sa fumez opium. Dar nu din pricina cartilor. M-as fi intors, apoi, la ele. Ceea ce pierdeam eu nu erau functiunile mele spirituale - ci semnificatia lor". Intr-o alta nota din jurnal, la sfarsitul aceluiasi an, Eliade relateaza o scena erotica pe care a avut-o intr-o incapere de fumat opiu din China Town, asta dupa ce achitase doza de narcotic. Prin toamna lui 1931, inainte de a pleca din India, Eliade rememoreaza vitejiile sale erotico-narcotice din anul 1929: "Ideea extraordinara ce mi-o faceam despre mine pentru ca cinam la Nanking, in plin oras chinezesc, si puteam fuma, daca voiam, oricat opium as fi cerut".

Dupa experientele erotico-narcotice traite in cartierul chinezesc al Calcuttei, Eliade incepe sa scrie Isabel si apele diavolului (1930). Romanul a fost scris in aprilie-august 1929, dupa experientele amintite si cumva din cauza lor: "Ca sa nu ma mai gandesc, scriam la Isabel si apele diavolului - noteaza Eliade in Memorii. Stiam foarte vag subiectul. Era vorba despre unele din experientele mele in India". Este evident vorba de un roman cu multe elemente autobiografice. Acum ma intereseaza doar doua personaje: "Doctorul", naratorul - un alter ego al lui Eliade si "miss Lucy Roth", care o intruchipa pe Stella Kramrish - o profesoara vieneza de istoria artei orientale. Mircea Eliade o cunoscuse in ianuarie 1929, la Universitatea din Calcutta, prin intermediul profesorului sau Surendranath Dasgupta. in roman, Doctorul si Lucy Roth se intalnesc la restaurantul rau-famat Nanking: "Am petrecut seri de frivola si sincera bucurie, in incaperile retrase, cu slujitori hindusi si moravuri chinezesti. Cunosteam pe patron si stiam ca d-l Chen, the manager, procura celor acceptati opium sau fete din Shanghai". Pe cand Lucy "iubea drogurile si vinul", Doctorului ii repugnau "viziunile izvorate din aburi viciosi". "Un vis produs de droguri - spunea Doctorul - e repulsiv, dezgustator. Pentru mine, opiul, imaginatia prin intoxicare sau prin exaltare senzuala sunt mistificari ordinare, incercari mediocre de a oglindi o lume pura si de a o transmite mintii prin violentarea celulelor". Pana la urma, cei doi au ajuns la Lucy acasa (un adevarat muzeu de arta orientala), unde au fumat din nou opiu dintr-o pipa de colectie. Fiind narcotizati, Lucy l-a sedus sexual pe Doctor. "Opiul potenteaza senzualitatea feminina - ii va explica ea - si suprima pe cea a barbatilor."



Cannabis in ashram-urile din Himalaya



In iarna 1930-1931, cand Eliade s-a retras in ashram-urile din preajma orasului Rishikesh, din nordul Indiei, el si-a facut ucenicia inclusiv pe langa "un brahmacarin nepalez", un sihastru care "ingrijea si culegea plante medicinale". Amintindu-si in Memorii de acest episod, Eliade vorbeste mai ales de "Frunza lui Brahma" - o planta "cunoscuta de mii de ani in farmacopeea Ayur-veda", renumita "pentru insusirile ei fortifiante" si folosita "pentru tratamentul surmenajului".

Ceea ce nu a indraznit sa spuna in volumul de Memorii (publicat la batranete), si anume propria sa experienta cu narcoticele, a indraznit sa spuna in jurnalul sau de calatorii prin India (publicat la tinerete). Cu acest prilej, Eliade a descris mai multe plante cu proprietati medicinale si halucinogene din gradina brahmacarinului nepalez, inclusiv "o specie de cannabis care produce o intoxicatie asemenea opiului". "Multe din plantele culese - marturiseste Eliade - le-am experimentat fie personal, fie in spitalul din Laksmanjula". Printre alte plante psihotrope, langa coliba sihastrului nepalez cresteau mai multe "tufe de bhang" (Cannabis indica), "ale caror frunze - scrie Eliade - fierte sau fumate intr-o huka de lemn [ = un fel de narghilea] produc o toropeala mult gustata de sādhus, caci se spune ca faciliteaza concentrarea mentala si clarifica meditatia".

Aceste pagini din volumul India sunt interesante si pentru faptul ca Eliade a incearcat sa descrie starile mentale prin care a trecut in timpul narcozei: "Odata am fumat bhang si imi amintesc ca am avut o noapte vertiginoasa, caci sensul spatiului se deplasase si ma simteam atat de usor, incat de cate ori voiam sa ma intorc pe o parte, cadeam din pat... [ Planta] bhang are o curioasa insusire de a concentra si adanci gandul, orice gand care domina constiinta in momentul intoxicarii. Fireste, daca e un gand religios - cum se presupune - meditatia e perfecta. Imi amintesc, insa, ca avusesem in acea seara o discutie literara cu un vizitator in ashram si noaptea mea a fost plina de cosmare".



Pipa de opium la Bucuresti



Cat a locuit la Calcutta, la pensiunea familiei Perris, Eliade si-a manifestat dorinta sa-si procure o pipa speciala de fumat opiu. I-a gasit-o gazda sa, dar abia dupa plecarea lui in Romania la sfarsitul anului 1931. La 7 ianuarie 1932, doamna Gwyn Perris ii scria lui Eliade la Bucuresti: "[O cunostinta] vrea sa vanda antichitatile si ceea ce voiai tu: pipa pentru opium; deci daca le vrei tu, anunta-ne, si eu iti voi comunica pretul si ti le voi trimite [ la Bucuresti]".

In fine, intr-o scrisoare din toamna anului 1936, Mircea Eliade incearca sa-i aline depresia lui Emil Cioran povestindu-i de propria sa melancolie. "Ma dezoleaza tristetea ta. Nu-i vorba, nici eu n-am fost mai breaz; in ultimul timp, ma mistuie melancolia si ma ispiteste tragedia. Daca ai sti ce prostii sunt in stare sa fac cateodata! (...) Nu-ti pot spune ce si cum. Sa dea D-zeu sa nu-mi pierd mintile pana la urma." "Dar pe tine ce te-a apucat ?", isi continua Eliade scrisoarea. Si, mai in gluma, mai in serios, ii indica un remediu: "Nu ai vreun opium la indemana?!"



"Un om mare"



Comentand nuvela lui Mircea Eliade Un om mare, Matei Calinescu ajunge la concluzii interesante. Intr-o pagina de jurnal din 1968, ramasa inedita si comunicata de Mac Linscott Ricketts, Eliade observa faptul ca ontofania traita de macranthropul imaginat de el, Cucoanes, "anticipeaza experienta lui A. Huxley, dupa ce a luat mescalina". Vorbind despre "camuflarea fantasticului in cotidian" in nuvelele sale, Eliade trimite si cu acest prilej la trip-urile cu LSD ale lui Aldous Huxley, care ii provocau acestuia o "visio beatifica". "Nuvela [Un om mare] - continua Eliade in pagina de jurnal amintita - am scris-o in febr[ uarie] 1945, cativa ani inainte de experienta lui Huxley [ cu mescalina]. Inutil sa mai explic de ce". Nu cumva prin acest ultim enunt ambiguu - se intreaba Matei Calinescu - savantul se refera "la o posibila experienta cu droguri facuta [ de Eliade] inainte de Huxley?" 4.

Nuvela Un om mare a fost scrisa la Lisabona la inceputul anului 1945. In perioada sa portugheza (1941-1945) si mai ales in ultimii 2-3 ani, Mircea Eliade a traversat o severa criza psihonevrotica. Din paginile jurnalului portughez rezulta motivele acestei depresii psihice: departarea de tara intr-un moment crucial pentru istoria ei, esecul lamentabil al Miscarii Legionare, evolutia razboiului, prabusirea Germaniei hitleriste, inceputul instaurarii regimului comunist in Romania, plictiselile obligatiilor functionaresti, mediocritatea cercurilor intelectuale portugheze, excluderea sa din diplomatie, sentimentul propriei sterilitati ca scriitor, boala si moartea sotiei sale Nina. Nu discut aici "(in)corectitudinea" unora dintre optiunile politice ale lui Eliade. Unele dintre cauzele politice ale crizei traversate de Eliade nu pot fi impartasite, altele da, dar lectura jurnalului portughez este coplesitoare prin imensa suferinta psihica pe care o degaja.



Droguri antidepresive la Lisabona



In perioada 1943-1945 Eliade si-a tratat nevrozele cu droguri antidepresive, dar a fost foarte discret in aceasta privinta (ca si in cazul consumului de opium de la sfarsitul anilor ‘20 si inceputul anilor ‘30). Discretie atat fata de oamenii din jurul lui, cat si fata de viitorii cititori ai notelor sale zilnice. Chiar si in jurnalul sau intim (pe care nu l-a publicat in timpul vietii) savantul a evitat de regula sa abordeze deschis aceasta problema, perceputa probabil ca stanjenitoare. Vorba lui Eliade insusi: "Si golurile dintr-un jurnal intim sunt revelatorii. Sunt absente care tradeaza". Insemnarile din jurnal pe aceasta tema sunt foarte sarace. Sentimentul cititorului este ca subiectul este tinut "secret" de diarist, dar ca - sub presiunea nevrozei - informatii sumare mai "scapa" in cuprinsul jurnalului.

La 14 mai 1943, Eliade se simtea posedat de Le démon de Midi, vorbind despre o nenumita "otrava", "care va sfarsi prin a ma ucide". Si asta "pentru ca neurastenia care ma ameninta nu se poate rezolva in nici un fel". La 11 septembrie 1944, Eliade se percepea "complet intoxicat", dar nu era in stare sa divulge detaliile situatiei dramatice prin care trecea: "Complet intoxicat. Nu am curajul sa scriu aici tot ce se intampla cu mine. Sper sa ma salvez! Nu este numai o neurastenie sau un surmenaj, cum credeam. Este, pur si simplu, o intunecare a mintii". Peste doar cateva zile, in urma unui "nou atac de nervi", Eliade pleca in oras sa-si caute "cu desperare terapeutice". De data aceasta substantele psiho-terapeutice sunt amintite, dar nu si numite. Dar nici dozele de droguri administrate nu isi mai fac efectul. "Cred ca, in afara de Maica Domnului, nu e nimic de sperat. Mi-e bolnava mintea." Singurele efecte par a fi cele secundare: intoxicare, ulcer, vagotonie, dar si "teribile pofte" erotice.



Un fel de morfina si un fel de cocaina



Dupa moartea Ninei (20 noiembrie 1944), psihonevroza istoricului religiilor atinge apogeul. In primavara anului 1945 el nu se mai autocenzureaza sa scrie in jurnal despre aceasta problema, ba chiar sa consemneze numele unora dintre drogurile psihotrope din care lua in zadar "doze masive". "Astazi - scrie Eliade la 4 martie 1945 -, am avut cea mai teribila criza de la plecarea [ = moartea] Ninei. Am adormit tarziu, pe la 3 dimineata, si m-am trezit la 6, convulsionat de o infinita desperare, la care se adauga neurastenia mea obisnuita; intre 6 si 7 dimineata, am incercat zadarnic sa ma linistesc, luand doze masive de Passiflorina. Deznadajduit, plangeam - aratandu-ma Ninei: «Uite in ce hal am ajuns! Uite ce-au ajuns bietii mei nervi!»." Cu cateva saptamani inainte de aceasta criza Eliade compusese nuvela Un om mare.

In afara de Passiflorina, Eliade isi administra si un alt drog psihotrop, mult mai puternic. Este vorba de Pervitin. "De cateva zile - nota in jurnal la 5 mai 1945 -, nu ma pot mentine intr-o stare acceptabila oamenilor din jurul meu decat luand doua-trei pastile de Pervitin. Am luat si azi-dimineata." Si apoi, la 6 mai: "Nu voiam sa stric petrecerea prin melancolia mea. Am luat Pervitin, am baut sampanie si am redevenit cel din zilele bune, vesel si «inteligent»". Nota din jurnal de peste cateva zile (10 mai 1945) este mai grava: "Criza de nervi continua. Ma tin numai cu Pervitin"5. Intamplator sau nu, erau chiar zilele anterioare si posterioare capitularii Germaniei naziste.

Passiflora (sau Maracuja) este un arbust din America tropicala, numit astfel (passiflora = "planta patimilor") la inceputul secolului al XVII-lea de catre misionarii iezuiti. Frunzele plantei contin passiflorina, o substanta activa care este asemanatoare morfinei, dar care nu provoaca dependenta. Este un sedativ natural, folosit la tratarea insomniei, asteniei, anxietatii si depresiei psihice. Extractul de passiflora este folosit ca remediu psihotrop in medicina populara braziliana. Cu siguranta ca Mircea Eliade nu avea dificultati sa-si procure Passiflorina la Lisabona.

Alta era insa situatia cu tabletele de Pervitin - o meta-amfetamina introdusa pe piata germana in 1938. Considerat initial un "drog minune", zeci de milioane de tablete de Pervitin au fost introduse din 1939 in ranitele soldatilor germani. Intr-un studiu recent, Andreas Ulrich a abordat acest subiect: Soldatii drogati ai lui Hitler (Spiegel, 6.V.2005). Pervitin este un foarte puternic drog stimulant si antistres (similar cu cocaina). El ridica nivelul adrenalinei, creste increderea in sine, curajul si puterea de concentrare, reducand in acelasi timp nevoia de somn, hrana, apa si caldura. Dupa ce au fost depistate efectele secundare ale drogului (dependenta, modificare a personalitatii, cresterea presiunii sangelui etc.), Pervitin-ul a fost interzis pentru uzul civililor. Cu toate ca interdictia a fost impusa de Ministerul german al Sanatatii (la 1 iulie 1941, prin asa-zisa "Lege a opiumului"), drogul a continuat totusi sa fie trimis soldatilor de pe front. Probabil ca Eliade isi procura tablete de Pervitin de pe piata neagra din Lisabona sau chiar din Berlin.



* Fragment dintr-o carte aflata sub tipar la Ed. Polirom: Andrei Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu.

1. M. Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri, vol. 1, editie ingrijita de Sorin Alexandrescu, Humanitas, 2006, p. 260.

2. N. Leon, Note si amintiri, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1933, p. 301 s.u.

3. Dan Petrescu, Enigma lui Cucoanes, in Timpul, Iasi, nr. 6, 2003. Ii multumesc lui Dan Petrescu pentru discutiile purtate pe marginea acestui subiect.

4. Matei Calinescu, Despre I.P. Culianu si M. Eliade, Polirom, 2002, p. 73.

5. M. Eliade, Jurnalul portughez, ed. cit., pp. 241-247, 302-305, 335, 361-362.


Sursa: revista22.ro

Share This



Share This


Înapoi la “Sculptură”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator