Viaţa de zi cu zi în România comunistă

Discuţii legate de arta fotografică.
Avatar utilizator
logos
Designer
Designer
Mesaje: 354
Membru din: 25 Aug 2008, 00:10

Viaţa de zi cu zi în România comunistă

Mesajde logos » 03 Feb 2014, 21:52

1985. Puteai aștepta un autobuz și o oră întreagă. De aceea, erau adesea atât de pline încât mergeau cu ușile deschise și cu spatele aproape atingând pământul din cauza greutății.

Andrei Pandele e singurul fotograf care a avut curajul să documenteze sistematic era Ceaușescu a anilor 1970 și ’80. În perioada aceea, imortalizarea greutăților vremii, cum ar fi cozile interminabile la pâine, era considerată „o denigrare a realității socialiste” pentru care puteai face șase ani de închisoare. Pandele, acum în vârstă de 65 de ani, deține o arhivă atât de vastă de fotografii despre viața comunistă în România încât, atunci când l-am rugat să ne arate câteva imagini nepublicate încă, ne-a trimis un DVD cu 11 000 de fotografii! Fiecare dintre ele era absolut captivantă și uimitoare.


1988. Hipsterii din zilele comuniste purtau jeanși și adidași Nike sau Puma, aduse de marinari din Occident, împreună cu viniluri care erau duplicate pe casetă la o viteză uimitoare.

De ce ați așteptat până în 2005 ca să vă publicați fotografiile?
Andrei Pandele: Pentru că oamenii se simțeau ofensați de munca mea și o considerau defăimătoare pentru România, când, de fapt, e doar o critică a comunismului. Ca să vă dau un exemplu, în 1993 i-am arătat fotografiile directorului editurii Humanitas, care a fost atât de șocat încât era cât pe ce să le arunce cât colo. Oamenii nu erau pregătiți să-și accepte trecutul. Mulți încă nu sunt în stare.


1981. În 1972, finala Cupei Davis dintre SUA și România s-a ținut la București. Fiind în prealabil terorizați că trebuie să câștige, românii au clacat și au pierdut. Zece ani mai târziu, competițiile sportive erau păzite de ingineri și arhitecți îmbrăcați în uniforme de Gărzi patriotice. Uneori se plictiseau atât de tare încât se dezbrăcau și stăteau la soare, cu armele la îndemână.


1987. Cum nu aveai voie să călătorești în afara României, vacanțele se petreceau în țară, la munte sau la mare. Unii plecau în excursii cu bicicleta, alții cu mașina, folosindu-și vehiculele drept hoteluri all-inclusive unde mâncau, dormeau, fumau și, dacă aveau noroc, chemau și-o gagică.

Cum ați ajuns să fotografiați viața în perioada comunistă?
Eu nu sunt doar fotograf, sunt și arhitect. Când Ceaușescu a început să demoleze biserici și cartiere întregi, am vrut să imortalizez Bucureștiul pe care îl iubeam și care dispărea sub ochii mei. Nu era ilegal, dar era foarte dubios. În primul an și jumătate am avut vreo 30 de interpelări cu organele. Apoi mi-am dat seama că ceea ce au în comun polițiștii, criminalii și câinii e faptul că devin agresivi atunci când miros frica. Așa că mi-am schimbat atitudinea și am învățat să vorbesc cu poliția în așa fel încât să mă lase în pace. Am și aflat numele unori tipi sus-puși de care știam că se temeau. Aveam o legitimație de foto-jurnalist sportiv, fiind colaborator la singurele două publicații de acest fel din țară, și una de arhitect.


1980. Oameni aștepteaptă la rând să cumpere bilete pentru meciul de fotbal. Jocurile erau destul de blânde, pentru că suporterii aveau grijă să nu atragă atenția asupra lor. Când România juca împotriva altei țări, publicul local era separat de cel străin de forțele de securitate.


1985. Mașinile erau scumpe și puteai aștepta și șapte ani ca să-ți cumperi una. Nu prea aveai nici opțiuni: cele mai multe erau Dacia românești, care te lăsau aproape mereu în mijlocul drumului. Pentru economisirea benzinei, un weekend circulau mașinile cu număr par, un weekend cele cu număr impar. Dacă n-aveai garaj sau prelată, mașina hiberna în zăpadă pe timpul iernii, iar primăvara o găseai ruginită.

V-a fost vreodată frică?
Știam că dacă vrei să faci ceva deosebit, trebuie să-ți asumi unele riscuri. Unii zic că mă ascundeam ca să fac pozele, dar am 1,90 metri – cum era să fac asta? Am o fotografie cu demolarea bisericii Sfânta Vineri, în care un polițist se uita fix la mine, să vadă dacă fac poză. Nu eram așa prost să duc aparatul la ochi. De obicei, îl lăsam să-mi atârne la gât, îmi așezam mâna dreaptă pe el, ca și cum mi-o odihneam, iar între timp făceam un ceva cu mâna stângă, pentru distragerea atenției. Bineînțeles că nu îmi ieșeau întotdeauna fotografiile cu strategia asta, dar unele tot erau grozave. Mai am o imagine cu Mercedesul Ceaușeștilor trecând pe Magheru, pe care am făcut-o ținând mâna cu aparatul pe lângă corp.


1986. Ceaușescu a vizitat China și Coreea de Nord în 1971 și s-a întors în țară cu dorința megalomană de a-și auzi numele strigat de mii de oameni. De atunci, paradele au devenit o distracție națională obligatorie, pentru care oamenii erau aduși cu autobuzele din toată țara. Spectacole de genul ăsta au ajuns să aibă loc la orice festivitate. De exemplu, la începutul anului școlar, elevii îl așteptau pe Ceaușescu în soare și nouă ore, ca de cele mai multe ori el să nu apară. Copiii selectați special pentru această ocazie erau ținuți în carantină zile în șir, ca Ceaușescu să nu fie expus vreunui virus gripal.


1989. Puii cântăreau adesea mai puțin de jumătate de kilogram și erau mai mici decât porumbeii. Nu se găseau aproape niciodată. Era foarte greu să găsești și pâine proaspătă în afara Bucureștiului. Ca să faci rost de pâine în general, trebuia să stai la coadă din zorii zilei. Carne se găsea rar, de cele mai multe ori cu pile.

Multă lume spune că ați scăpat pentru că erați informator la Securitate.
Am auzit că unii cred și că eram fotograful lui Ceaușescu, ceea ce e ciudat, pentru că nu am fotografii cu el. Pur și simplu s-a întâmplat să lucrez în centrul Bucureștiului, într-o clădire turn de pe unul dintre bulevardele principale, așa că puteam fotografia cu ușurință când se întâmpla ceva jos, în stradă.


Stânga: 1989. Unele meciuri de fotbal nu se dădeau la TV, așa că oamenii urcau pe acoperișuri să-și aranjeze antenele în așa fel încât să prindă un canal bulgăresc. / Dreapta: 1975. Această fată care servește masa de prânz în curte poartă o rochie home made. Hainele erau mai mult făcute în casă decât cumpărate și orice gaură într-o bluză sau într-o șosetă se cârpea imediat.

Cum ați făcut rost de aparat foto și de film?
Tatăl meu era un ginecolog recunoscut și de câte ori mergea la congrese în afara României îmi aducea filme. Erau foarte scumpe și nu-mi puteam permite să-mi cumpăr decât zece cu salariul din vremea aceea. Tata mi-a cumpărat primul aparat din Viena. Procesam fotografiile acasă la el, unde îmi țineam și filmele. Dacă poliția ar fi făcut razie la mine în casă, ar fi găsit doar un film pe care scria „Meciul de handbal România-Germania”, care conținea 34 de fotografii cu meciul de handbal.


1992. Un copil rahitic cântă la acordeon pe bulevardul Unirii, în București.

Sursa: vice.com

Imagine Imagine

Share This



Share This


Înapoi la “Photography”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

cron