Retele de calculatoare - Service

Driver suport, driver download, driver help.
Avatar utilizator
Romeo
Administrator
Administrator
Mesaje: 7021
Membru din: 03 Ian 2007, 15:38
Localitate: Bucuresti
Contact:

Retele de calculatoare - Service

Mesajde Romeo » 23 Dec 2010, 02:08

Reţele de calculatoare şi internet

O reţea este formata dintr-un grup de calculatoare care utilizeaza in comun echipamente , date si aplicatii , adica resurse hardware si software
La apariţia reţele de calculatoare, fiecare producător de echipamente de calcul avea propriile sale protocoale de comunicaţie, ceea ce făcea imposibilă interconectarea calculatoarelor de provenienţe diferite. Pe de altă parte, subreţelele de comunicaţie care îşi ofereau serviciile pentru WAN erau şi ele destul de diferite, de la companii private de telecomunicaţii publice – ca, de pildă, American Telephone and Telegraph (AT&T) şi Bell Communications Research (Bellcore) din S.U.A., desemnate prin termenul generic "common carriers" – şi până la societăţile de stat pentru poştă, telegraf, telefon, adesea şi pentru radio şi televiziune – cunoscute sub acronimul PTT.
Standardele internaţionale sunt elaborate de către Organizaţia Inter-naţională pentru Standardizare [International Standards Organization (ISO)] – creată în anul 1946 şi având ca membri organizaţii naţionale de standardizare (precum: American National Standards Institute (ANSI) în S.U.A.; British Standards Institute (BSI) în Marea Britanie; Agence Française de Normalization (AFNOR) în Franţa; Deutsche Industrie Normen (DIN) în Germania; etc.). CCITT este membru consultativ (adică fără drept de vot) al ISO.
În încercarea sa de standardizare a protocoalelor de comunicaţie, ISO a propus un model de reţea, structurat pe şapte niveluri ierarhice – model cunoscut sub numele de modelul de referinţă ISO pentru interconectarea sistemelor deschise (ISO Open Systems Interconnection (OSI) reference model] sau, mai pe scurt, modelul de referinţă OSI (ISO) [ISO - OSI reference model].
Prin sisteme deschise [Open System (OS)] se înţeleg sisteme care fac publice conceptul şi toate detaliile lor de implementare, permiţând ataşarea de noi entităţi care îi respectă regulile (deci extinderea sa cu uşurinţă) dar şi participarea specialiştilor la perfecţionarea sa.
Numărul de 7 niveluri pentru modelul de referinţă OSI (ISO) a fost stabilit (prin negocieri al căror rezultat nu a întrunit o adeziune generală) având în vedere următoarele considerente:

• un număr prea mic de niveluri implică necesitatea grupării unui număr excesiv de funcţii (servicii) într-un acelaşi nivel, rolul fiecărui nivel ne mai fiind astfel clar definit;
• un număr prea mare de niveluri obligă la existenţa unui număr mare de interfeţe între ele, complicând excesiv circulaţia informaţiei utile în reţea.

1. Nivelul fizic (physical layer) reprezintă interfaţa calculatorului sau terminalului cu canalul fizic / mediul de transmisie. Are sarcina de a transmite şiruri de biţi, convertindu-le în semnale care să poată fi transmise eficient pe canalul fizic dintre două IMP - în cadrul WAN - sau între două staţii - în cadrul LAN.. Problemele ce trebuie rezolvate la acest nivel sunt de natură electrică, mecanică, procedurală şi funcţională:

• conversia biţilor în semnale electrice, optice sau electromagnetice - în funcţie de tipul canalului fizic (mediului) de transmisie utilizat - la emisie şi reconversia acestora în şiruri de biţi la recepţie;
• alegerea nivelurilor de tensiune corespunzătoare valorilor logice 1 şi 0 (în caz că biţii informaţionali sunt transmişi ca atare) sau a parametrilor formelor de undă aferente combinaţiilor unui anume număr de biţi (în caz că se utilizează metode de modulaţie a semnalelor pe canalul fizic), ţinând cont de atenuarea introdusă de linia fizică;

• asigurarea păstrării formei de undă a semnalului propagat pe linie;
• stabilirea duratei semnalelor în funcţie de viteza de transmisie pe linie;
• modul de stabilire a unei conexiuni şi de menţinere a ei, precum şi de întrerupere a acesteia la terminarea comunicaţiei;
• posibilitatea transmisiei duplex sau semi-duplex;
• tipul conectorului de legătură la subreţeaua de comunicaţie, precum şi numărul şi configurarea pinilor acestuia, ca şi rolul fiecărui pin.
Nivelul fizic controlează transmisia efectivă pe un anume mediu fizic – în cadrul WAN pe fiecare tronson [hop] (legătură directă între două noduri) al unei căi.

2. Nivelul legăturii de date are sarcina principală a nivelului legăturii de date [data link layer] este de a transforma un mijloc primar de transmitere a şirurilor de biţi (adică ceea ce oferă legătura fizică controlată de nivelul ierarhic 1 al reţelei) într-un veritabil canal – virtual – de transmitere a informaţiilor, fiabil şi fără erori, pus la dispoziţia nivelului 3 – pentru fiecare tronson de pe o cale de comunicaţie dintre doi utilizatori în cazul WAN – făcând ca o conexiune de nivel 3 să fie insensibilă faţă de mediul şi modul fizic de transmisie. În acest scop, la nivelul legăturii de date se îndeplinesc următoarele funcţii:

• Stabileşte adresele fizice (hard) ale dispozitivelor - calculatoare, terminale sau IMP - din reţea;
• Fragmentează informaţia primită de la nivelul 3 în unităţi de informaţie numite cadre [frame] / blocuri [block] (de ordinul sutelor de octeţi / baiţi [byte]), pe care le transmite secvenţial. Întrucât nivelul fizic acceptă şi transmite şiruri de biţi fără a ţine cont de semnificaţia sau structura lor compozitională, nivelului 2 îi revine sarcina de a marca şi recunoaşte limitele cadrelor [framing], fapt realizat prin ataşarea unor succesiuni tipice de biţi la începutul şi (eventual) la sfârşitul cadrului.
• Soluţionează problema alterării sau chiar distrugerii cadrelor (din cauza perturbaţiilor la care este supus canalul fizic) prin:

Nivelul legăturii de date are misiunea transmiterea fără erori – pe fiecare tronson al unui traseu, în cazul WAN – a cadrelor, indiferent de mediul de transmisie utilizat.

3. Nivelul de reţea [network layer] – numit şi nivelul subreţelei de comunicaţie [communication subnet layer] – controlează operaţiile din subreţea, creând, menţinând cât este necesar şi apoi întrerupând o conexiune virtuală pentru nivelul 4 între utilizatorii finali. Principalele sale funcţii sunt:

• Determinarea caracteristicilor de bază ale "interfeţei" calculator-IMP (adică a conexiunilor dintre calculator şi IMP, care se limitează doar la primele trei niveluri), repartizând între acestea sarcinile privitoare la asigurarea ajungerii corecte la destinaţie a tuturor pachetelor.
• Stabilirea adreselor logice ale calculatoarelor utilizatorilor finali şi efectuarea conversiilor între aceste adrese şi adresele fizice ale respecivelor maşini.
• Alegerea traseului [path] / căii [route] / circuitului [circuit] (adică a succesiunii de tronsoane de canal fizic pentru o pereche sursă-destinaţie) optim pe care este vehiculat fiecare pachet sau toate pachetele unei sesiuni, de o manieră statică sau dinamică.
• Rezolvarea strangulaţiilor [bottleneck] provocate de prezenţa simultană a prea multe pachete în subreţea, fie prin realegerea (adaptivă) a traseelor, fie cerând nivelului 4 să oprească temporar emisia mesajelor.
• Contabilizarea serviciilor oferite de subreţea în vederea descărcării financiare a utilizatorilor, conform unor tarife prestabilite.

Nivelul de reţea (3) răspunde, în principal, de alegerea traseelor mesajelor între utilizatorii finali şi modificarea acestora fie în sensul asigurării unor căi optime, fie pentru rezolvarea unor situaţii anormale în sub-reţea.
4. Nivelul de transport [transport layer] este primul dintre nivelurile de tip sursă-destinaţie [origin-destination (OD) / end-to-end] (spre diferenţă de primele trei, la care protocoalele se desfăşurau doar între două IMP de la capetele unui tronson de linie fizică dintr-o WAN) şi cel care separă nivelurile orientate pe aplicaţii (nivelurile 5, 6 şi 7) - menite să asigure livrarea corectă a datelor între calculatoarele interlocutoare - de cele destinate operării subreţelei (nivelurile 1, 2 şi 3) - responsabile cu vehicularea mesajelor prin reţea (şi care pot suferi modificări de implementare fără a influenţa nivelurile superioare). În esenţă, nivelul 4 preia informaţia de la nivelul 5, o descompune, dacă e necesar, în unităţi mai mici (TPDU), şi o trece nivelului 3, asigurând sosirea ei în formă corectă la destinatar.

Serviciile oferite de nivelul de transport nivelului 5 sunt de tipurile:
• conexiune de transport de tip punct-la-punct, fără eroare, ce transmite mesajele în ordinea în care au fost emise;
• transportul unor mesaje izolate, fără garantarea ordinii la destinatar;
• difuzarea de mesaje către mai mulţi destinatari.

În concluze rolul nivelului 4 este de a stabili unde se află partenerul de comunicaţie şi a controla transportul mesajelor între interlocutori conform clasei de servicii selectate.

5. Nivelul de sesiune [session layer] reprezintă (dacă ignorăm nivelul 6 , care execută mai degrabă anumite transformări ale informaţiei) adevărata interfaţă a utilizatorului cu reţeaua: cu acest nivel negociază utilizatorul (un proces, uneori o persoană) pentru stabilirea unei conexiuni cu un (proces sau o persoană de la un) alt calculator, conexiune ce permite nu numai un transport de date (ca la nivelul 4), ci şi furnizarea unor servicii deosebite, utile pentru anumite aplicaţii (ca, de exemplu, conectarea/ataşarea de la distanţă, prin intermediul reţelei, a unui utilizator la un calculator lucrând multiprogramat sau transferul unui fişier între două calculatoare). Deci acest nivel are rolul de a stabili o sesiune între utilizatori – operaţie numită uneori şi stabilirea unei legături [binding] – şi de a administra (prin serviciile oferite) dialogul între entităţile pereche de la nivelul 6.
Printre serviciile pe care le oferă acest nivel în scopul administrării dialogului în cadrul sesiunii, menţionăm:

• Ordonarea dialogului pe legăturile semi-duplex.
• Împiedicarea iniţierii simultane a unui acelaşi tip de operaţiune de către ambii parteneri de dialog, în cadrul unor protocoale destinate legăturilor duplex; în acest sens, nivelul de sesiune elaborează un mesaj de control cu o structură specială, numit jeton [token], care este trecut de la un utilizator la celălalt şi care dă dreptul numai posesorului său să efectueze o anume operaţie în cadrul sesiunii (metoda este cunoscută ca administrare prin jeton [ token management]).
• Încercarea de a reface – de o manieră transparentă – conexiunile de transport întrerupte.
• Oferirea unor facilităţi prin care să se concateneze un grup de mesaje, astfel încât ele să nu se transmită interlocutorului până când nu sunt toate disponibile; aceasta se face cu scopul de a ne asigura că defectele din hardul sau softul reţelei nu pot provoca abandonarea unei tranzacţii complicate în mijlocul ei, lăsând astfel baza de date asupra căreia operează într-o stare inconsistentă.
• Asigurarea sincronizării entităţilor pereche – operaţie de o deosebită importanţă, ca în cazul unui transfer masiv de date ce necesită o durată mare de transmisie, timp în care reţeaua este posibil să "cadă"; într-o asemenea situaţie, pentru a nu fi obligaţi la o reiniţiere a întregii transmisii după fiecare abandonare a transferului (cu şanse mici de a fi încheiată cu succes – căci probabilitatea căderii reţelei după acelaţi interval de timp rămâne aceeaşi), se introduce în şirul de date un caracter de control [checkpoint], iar transferul se reia doar de la ultimul caracter de control recepţionat corect.
Nivelul 5 determină cine este interlocutorul şi stabileşte comunicaţia între aplicaţii, coordonând şi sincronizând dialogul.

6. Nivelul de prezentare: Spre diferenţă de primele cinci niveluri, care aveau sarcina de a transfera corect şi fiabil unităţi de informaţie dintr-un loc în altul al reţelei, nivelul de prezentare [presentation layer] se ocupă de semantica şi sintaxa informaţiilor transmise, făcând conversiile de coduri de reprezentare a datelor numerice, şirurilor de caractere şi comenzilor, precum şi conversiile de formate ale fişierelor de la reprezentarea utilizată într-un calculator la cea standardizată pentru reţea şi, în final, la cea utilizată în calculatorul interlocutor (reprezentare ce poate fi diferită de cea din primul calculator) – oferind astfel coerenţa informaţiilor pe care programele de aplicaţii le schimbă între ele sau la care se referă în cursul dialogului lor şi, totodată, o independenţă a utilizatorilor faţă de caracteristicile eterogene ale echipamentelor.
Pentru rezolvarea acestor probleme, nivelul 6 oferă o serie de funcţii, solicitate atât de frecvent încât se justifică soluţionarea lor de o manieră profesionistă şi unică pentru toate reţelele (în loc de a lăsa pe fiecare utilizator să le soluţioneze în felul lui) şi plasarea lor într-o bibliotecă de subprograme, de unde pot fi apelate de utilizatori.

Printre transformările oferite ca servicii de către nivelul 6 se află:

• Conversia codurilor de reprezentare a caracterelor – de exemplu, din ASCII [American (National) Standard Code for Information Inter-change] (cod pe 7 biţi plus un bit de control al parităţii) în EBCDIC [Extended Binary Coded Decimal Interchange Code] (cod pe 8 biţi, elaborat de IBM) şi vice-versa.
• Conversia formatelor fişierelor, atunci când aceste formate sunt diferite la cele două calculatoare între care se face transferul.
• Criptografierea / cifrarea [encryption] şi respectiv decriptarea / descifrarea [decryption] mesajelor în vederea păstrării secretului asupra unor informaţii sau pentru limitarea accesului la acestea.
• Comprimarea datelor [data compression], ţinând cont că:
majoritatea utilizatorilor de programe de aplicaţii schimbă între ei nu şiruri aleatoare de biţi, ci secvenţe de simboluri, dintr-un set finit (şi relativ restrâns), ce alcătuiesc informaţiile vehiculate (precum: nume proprii, date calendaristice, apeluri, valori numerice în anumite formate ş.a.), utilizând adesea cuvinte şi chiar fraze tipice, consacrate;
• simbolurile utilizate au frecvenţe de apariţie diferite;
• simbolurile apar într-un anumit context.

În concluzie, nivelul 6 se ocupă de modul cum arată interlocutorul, efectuând conversia structurilor de date.

7. Nivelul de aplicaţie [application layer] oferă utilizatorilor (mai exact, programelor de aplicaţii ale acestora) posibilitatea de acces la reţea, cu toate seviciile pe carea aceasta i le poate furniza. Aici se face selecţia serviciilor – în funcţie de necesarul de comunicaţie al aplicaţiilor – şi se hotărăşte mulţimea mesajelor permise, ca şi acţiunea întreprinsă la recepţionarea fiecăruia din ele.
În principiu, conţinutul nivelului 7 ar trebui lăsat la latitudinea utilizatorilor, dar şi la acest nivel apar o serie de probleme generale, pentru a căror soluţionare au fost concepute, de către firme specializate, produse soft bine puse la punct şi conforme cu standardele elaborate de ISO. Menţionăm succint câteva astfel de probleme, de care utilizatorii trebuie să ţină cont la elaborarea protocoalelor pentru acest nivel sau să facă apel la produsele concepute de firme în acest sens:

• Rezolvarea incompatibilităţilor terminalelor folosite: soluţia adoptată constă în definirea unui terminal abstract – numit terminal virtual (de reţea) [(network) virtual terminal (VT)] – identic pentru toţi utilizatorii, cu care să poată opera programele de editare sau de alt tip; cu ajutorul unor mici programe de instalare, se face corespondenţa între funcţiile acestui VT şi cele ale terminalului real în cauză, făcând implementarea terminalului transparentă pentru utilizatori şi permiţând astfel o unică variantă de protocol pentru orice tip de terminal din reţea. În cazul transferului de fişiere – al cărui protocol ţine de nivelul de aplicaţie – trebuie rezolvată problema incompatibilităţii convenţiilor de notaţii, reprezentări, ca şi de formate ale acestor fişiere.

• Utilizarea protocoalelor specifice pentru domeniul în care se înscrie aplicaţia – industrial, economic, bancar, poştal, transporturi, turism, etc. – pentru a beneficia din plin de facilităţile generale şi particulare cu care ele operează şi pentru apelarea de la distanţă a aplicaţiilor [remote job entry].
• Partiţionarea – de o manieră automată – a problemelor între resursele reţelei, în scopul obţinerii unui maxim de eficienţă.

• La acest nivel se pot afla şi funcţiile de gestionare a reţelei.

Într-o reţea de peste doua computere apare necesitatea unor dispozitive care să interconecteze maşinile între ele şi chiar teţele diferite .
Exemple de dispozitive pot fi :
• Repetorul serie este un dispozitiv de nivel 1 ce are rolul de a amplifica semnalul primit la portul de intrare . Acest dispozitiv era folosit la reţelele de tip magistrală sau BUS ce aveau o viteză de pînă la 10Mb/s , sau la reţelele cu o topologie Token Ring.
• Hub – ul sau repetorul de semnal multiport ca şi repetorul de semnal are rolul de a amplifica semnalul primit pe un port şi a reda semnalul amlificat pe toate celelalte porturi disponibile . Deasemenea HUB – ul este un dispozitiv de nivel 1 , şi se poate folosi deasemenea în reţele cu topologii TOKEN RING , BUS , şi mai ales IERARHICE , in cadrul ethernet şi fast ethernet .
• Bridge – ul este un dispozitiv fizic asemănător cu repetorul serie , dar la nivel electronic este foarte evoluat folosind adresele IP deci este un dispozitiv de nivel 2 . Rolul acestuia întro reţea este acela de filtru , adică dacă un pachet vrea să treacă prin el acesta îi citeste adresa IP destinaţie şi dacă calculatorul cu adresa respectivă este pe ramura lui acesta lasă pachetul să treacă dacă nu acesta abandonează pachetul .
Switch- ul este deasemenea un dispozitiv de nivel 2 deorece lucrează cu adresele IP , pe care le memorează într-un tabel intern , principala diferenţă faţă de Hub este aceea că switch ul preia semnalul de la intrarea unui port , amplifică semnalul şi îl trimite mai departe numai pe portul la care este conectată subreţeaua ce include Pc ul destinaţie .
• Routerul este un dispozitiv de nivel 3 şi el include toate caracteristicile componentelor de mai sus şi altele în plus cum ar fi , interconectarea a două sau mai multe reţele cu topologii funcţionale diferite , mai are şi un rol de protecţie putînd filtra pachetele pe baza cunor caracteristici bine definite de utilizator (Firewall) , deasemenea mai are rol de control al traficului internet putînd partaja în funcţie de numărul de utilizatori conexiunea ,mai poate avea un rol de scut antivirus etc . Routerele pot fi de două feluri Hardware (dispoziti fizic asemănător cu un switch , dar la nivel electronic este un calculator cu un sistem de operare minimal , avînd o placă de bază , un procesor , memorie , hard disk ) şi software (care este un calculator Pc de tip IBM cu 2 sau mai multe plăci de reţea , si cu un software , necesar reţelei respective ) .

Legaturile fizice dintre statiile de lucru au o pondere importantă în costul total al reţelei. Alegerea mediului de transmisie adecvat scopurilor si situatiei date este de mare importanta atat privind functionarea reţelei, cat si privind costurile (de instalare si eventual de dezvoltare). Comunicatia intre elementele de prelucrare in reţea se face numai prin unde electromagnetice: in spectrul invizibil - prin cupru si eter, in spectrul vizibil - prin fibra optica.
Cablurile folosite in reţelele locale de date sunt de trei tipuri: fire torsadate, cabluri coaxiale - pentru legaturi prin cupru, fibre de sticla - pentru legaturi optice.

Perechi torsadate (twisted pair) - sunt mai multe perechi de fire invelite intr-o aceeasi manta, fiecare pereche impletita in spirala. Prin torsadare se impiedica aparitia inductiilor parazite reciproce in cele doua fire ale perechii.
Se deosebesc perechi ecranate (shielded twisted pair - STP) si neecranate (unshielded twisted pair - UTP) La STP ecranul este legat la potentialul pamantului si suplimentar fiecare pereche este ecranata separat pentru a impiedica inductia in/din perechile vecine.
Avantaje
preturi mici pentru cabluri,
usor de pozat, foarte flexibil,
se pot utiliza cabluri de telefonie (nefolosite anterior, sau refolosite),
se gasesc mai multe perechi in acelasi cablu.
Dezavantaje:
influenta mai mare a perturbatiilor electrice decat la alte medii,
nu se pot trasdmite date la distante mari fara amplificare,
capacitate de transfer mica,
extindere spatiala mica a reţelei,
largime de banda ingusta (10MHz).
Pentru extinderi mai mari 300 m si viteze peste 10Mbit/s este obligatorie folosirea STP si nu UDP.

Cablu coaxial consta dintr-un fir (coax cabluri) sau doua fire (twinax cabluri) interioare unui cablu ecranat. Firul interior este inserat intr-un material plastic, acesta la randul lui ecranat si izolat

Avantaje:
adecvate pentru transmisia de inalta frecventa,
utilizabile pentru distante mari,
permit rate de transmisie pana la 50Mbit/s,
Dezavantaje:
cabluri relativ groase si inflexibile,
costuri ridicate,
componente de interconectate relativ scumpe.
Cabluri coaxiale sunt de diferite tipuri, cele mai raspandite avand impedante de 50 ohmi sau 75 ohmi, iar diametrul intre 0,5 si 15 mm.
Exisa doua modalitati de transmitere a semnalelor pe cablu coaxial: transmisie in banda de baza si transmisie de banda larga Banda de baza (base band): la transmisii de mica distanta nu se foloseste modularea sinusoidala ci modularea prin impulsuri (dreptunghiulare). In banda de baza nu se pot face transmisii decat in regim semiduplex si o singura legatura intre abonati la un moment dat; mai multe legaturi pot avea loc numai prin multiplexarea in timp (divizarea timpului de utilizare a cablului intre abonati).


Benzi de frecventa pentru comunicatii: banda de baza (unica) si banda larga (benzi multiple).
Banda larga (broad band): pe acelasi cablu se pot realiza mai multe legaturi, nu numai prin multiplexarea in timp ci si utilizand mai multe benzi de frecventa.
Prin procedura de transmisie de banda larga se face modularea purtatoarei respectand praguri de frecventa impuse, deci se realizeaza o multiplexare in frecventa. Pe unele benzi de frecventa se poate face numai receptie, pe alte benzi numai transmisie a datelor.
Fibra optica (fiber optic FO): in locul curentului electric se foloseste lumina drept purtatoare pentru semnalul cu informatie. In cablu se gasesc una sau mai multe fibre transparente extrem de subtiri (cativa mm) incastrate intr-un material dur, rezistent.
Atat emitatorul cat si receptorul au, pentru viteze pana la cca. 20Mbit/s, diode electro-luminiscente si rezistente optice, iar pentru viteze mai mari (pana la 400Mbit/s) diode laser la emisie si fotodiode la receptie.
Exista trei procedee de realizare si de aici trei tipuri de fibre optice., ale caror caracteristici sunt prezentate pe scurt in continuare.
Multimod cu profil in trepte: fibra optica are dimensiuni intre 100mm si 400mm. Impulsurile luminoase difuzeaza destul de mult in interiorul "inimii" de sticla si se atenueaza destul de reped in drumul sau prin cablu.
Multimod cu profil gradient: indicele de refractie variaza fara trepte intre inima si mantaua fibrei, iar inima consta din mai multe straturi autoinfasurate; de aceea aceasta fibra este mai scumpa. Impulsul luminos nu se frange la suprafata inima-manta, ci chiar razele difuzate se intorc in inima prin reflexie. Astfel efectul de dispersie efectiva a luminii este sensibil mai mic.
Monomode cu profil treapta: ca si in fibra multimode cu profil in trepte are loc o frangere a razei intre inima si manta, dar aici ingustimea foarte mica a inimii (cca. 5mm) forteaza raza pe o directie axiala, fara pierderi prin difuzie.
Fata de cablurile de semnal electric, pentru fibrele optice folosite in transmiterea informatiei se amintesc:
Avantaje:
- sunt imune la perturbatii electrice si magnetice ,
- sunt insensibile la variatii de temperatura si influente meteorologice (datorita mantalei de protectie),
- au greutate si diametru foarte mici, de aici putin spatiu necesar la montare,
- usor de pozat (montat in canale de cabluri),
- nu provoaca "microfonie", prin lipsa campurilor emise,
- viteza foarte mare de transmisie (pana in domeniul GHz-lor),
- durata de viata foarte mare.
Dezavantaje:
- montarea cap la cap a fibrelor optice este dificila, fiindca trebuiesc foarte bine polizate si aranjate (in prelungire), cu mare precizie,
- la montare nu se admit indoiri,
- sunt cabluri scumpe,
- costurile pentru emitator, receptor si repartitor sunt mari.
Astazi fibrele optice sunt folosite cel mai adesea la interconectarea reţelelor locale (LAN), si in cazuri speciale si in LAN. Pentru interconectarea mai multor reţele locale fibra optica care le uneste se numeste coloana vertebrala (backbone) si se bazeaza pe FDDI standard.

Mai jos se prezinta cateva criterii utile in alegerea tipului de cablu:

- cat de rapid este adaptorul de reţea (rata maxima de transfer
- legatura are loc pe distante mari (sau mici)
- se va utiliza transmisia in banda de baza sau in banda larga
- ce protocol de acces se va folosi
- care sunt cerintele de insensibilitate la perturbatii
- la ce unghi minim vor fi indoite cablurile
- pentru cate statii este necesar accesul la cablu
- cat sunteti dispusi sa cheltuiti pe cablu
Raspunsurile la aceste intrebari indica tipul de cablu adecvat, folosind caracteristicile expuse anterior pentru perechi torsadate, cablu coaxial, fibra optica (v. Tabelul 2.1.)
Modemul (modulator/demodulator): In general este un dispozitiv care moduleaza si demoduleaza semnale. In comunicatia intre calculatoare, este un dispozitiv folosit la convertirea semnalelor digitale in analogice si convertirea semnalelor analogice in digitale.
Modemul deasemenea este un dispozitiv ce conectează un calculator la reţeaua mondială , un dispozitiv uzual şi poate fi chiar un dispozitiv de reţea .
Comunicatia la distante mari se face uzual prin infrastructura reţelei telefonice, care este pusa la dispozitie de operatori nationali de stat sau privati. Conectarea la linia telefonica a echipamentului de calcul numeric se face prin echipamente numite Modem-uri, prin care se asigura in principal:
- transmiterea semnalelor digitale prin purtatoare in banda de frecventa admisa de liniile analogice telefonice (30-3600 Hz);
- asigurarea puterii de semnal electric necesare emisiei la distante apreciabile (zeci de km),
- recuperarea informatiei din semnalul perturbat la transferul prin linia de comunicatie, folosind tehnici si mecanisme specifice.
Modem-urile "inteligente" actuale asigura insa si o serie de functii suplimentare:
a) negocierea ratei de transfer maxime admise pe linia telefonica curenta,
b) negocierea si functionarea de mecanisme de control si cheia recuperare a erorilor de transmisie,
c) compresia si criptarea datelor,
d) protocoale pentru nivelul legaturii de date.

Protocolul reprezintă un set de conventii si proceduri care guverneaza interactiunea intre unitatile functionale de comunicatie.

[b]Ethernet este o tehnologie pentru reţelele locale. La inceput a fost dezvoltata de Corporatia Xerox, cablul coaxial transporta semnalele frecventei radio intre calculatoare la o rata de 10 megabiti pe secunda.
Protocolul internet este legat de suita de protocoale elaborate sub numele TCP/IP in proiectul DARPA. In acest paragraf se vor prezenta doar protocoalele implicate la nivelul 3 (IP), urmand ca cele de nivel 4 (TCP) sa fie tratate in paragraful
Reţelele concepute pentru TCP/IP sunt reţele cu comutare de pachete. Fiecare pachet contine adresa sursa si adresa destinatie a acestuia, lungimea si tipul pachetului, precum si modul cum pachetul va fi retransmis in nodurile intermediare.

Protocolul IP implementeaza un serviciu fara conexiune (CLNS), pachetele fiind numite datagrame IP (IP - datagrams) si este descris in RFC 791. Structura pachetului este asemanatoare unui cadru la nivel legatura de date.
Asa cum pentru adresare directa la nivel fizic exista adrese (in campurile Dest. addr., Source addr. ale cadrului Ethernet) si pentru IP - datagram exista adrese ce sunt independente de cele la nivel fizic, indicand nodurile sursa si destinatie in reţeaua de tip TCP/IP, adica cele doua capete distante in comunicatie.
Adresele sunt constituite din 4 octeti si se reprezinta ca succesiune de numere zecimale separate cu punct (dotted decimal). Adresele IP se numesc adrese Internet si sunt stabilite pe plan mondial - coordonat de DDN Network Information Center USA - pentru comunitatea DARPA Internet.
O adresa IP este un numar pe 32 de biti care indetifica fiecare calculator care trimite sau primeste pachete. Adresa IP este o adresa logica si unica care este primită de fiecare calculator în momentul conectarii la Internet sau la o reţea exterioare celei locale .
Fiecare adresa IP - de 4 bytes este divizata in doua parti: portiunea de reţea (network) - ce identifica subreţeaua din care un nod face parte, apoi portiunea gazda (host) - identifica unic nodul in subreţea.

Clasa A - adresele sunt pentru reţele mari cu multe calculatoare
Clasa B - adresele sunt pentru reţele medii
Clasa C - adresele sunt pentru reţele cu putine calculatoare (mai putine de 256 Exista trei clase de adrese IP

• Clasa A: 1127 subreţele, total 16 milioane noduri fiecare;

Primii 8 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 24 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.0.0.0
• Clasa B: cu 2 bytes pentru reţea, 16000 reţele a 65000 noduri fiecare;

Primii 16 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 16 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.255.0.0

• Clasa C: 3 bytes, subreţea 21 milioane, 254 noduri fiecare.
Primii 24 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 8 reprezintă numărul maxim de reţele ce se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.255.255.0
Fiecare din clase se identifica prin valorile primilor 1 la 3 biti, iar clasele se aleg corespunzator extinderii planificate a subreţelei.
Exista doua adrese IP rezervate:
- Adresa subreţea (Network address) - in care portiunea host are toti bitii 0 (de exemplu, 196... 0 - clasa C),
- Adresa de difuzare (Broadcast Address) - in care portiunea host are toti bitii 1.

Internetul este o retea globala formata prin interconectarea mai multor calculatoare, ce faciliteaza comunicarea intre utilizatori prin transferul de date de pe un calculator pe altul prin intermediul protocolului TCP/IP.
Internetul aste alcătuit azi din zeci sau sute de milioane de calculatoare, dispuse pe întregul glob, staţionare sau mobile, reţea ce deţine cantităţi uriaşe de informaţii, din care foarte multe pot fi consultate fără restricţii, iar unele contra cost sau numai cu diferite parole de acces. Fiecare individ care posedă un calculator cu modem cu viteză de transmitere de cel puţin 14,4 kbps (kilobiţi pe secundă, viteza indicată fiind cea minimă pentru Internet, se recomandă chiar o viteză mai mare), o linie telefonică fixă sau mobilă, se poate conecta la această mare reţea prin intermediul unei firme furnizoare de servicii Internet. În cadrul reţelei Internet poate fi folosită poşta electronică sau pot fi consultate site-uri ale reţelei WWW.
Calculatoarele conectate la Internet ar putea folosi unul sau mai multe din urmatoarele servicii:
• Electronic mail (e-mail) – Permite sa trimiti si sa primesti mesaje. Permite acces la grupuri de discutii adesea numite Listservs dupa numele programului cu care opereaza. Acest serviciu functioneaza prin intermediul urmatoarelor protocoale:
POP3 (Post Office Protocol) – Se refera la calea prin care un client de e-mail ca Eudora sau Outlook Express primeste un mail de la un server de email. Comunica pe portul 110, 995
IMAP (Internet Message Access Protocol) – Acest protocol incepe sa inlocuiasca protocolul POP ca protocol principal folosit de clienti de e-mail in comunicare cu serverele de e-mail. Folosind IMAP un clinet nu numai ca poate sa primeasca e-mail-uri dar poate de asemenea sa manipuleze mesajele stocate pe server, fara a trebuie sa copieze in calculatoarele personale acele mesaje. Asa ca mesajele pot fi sterse, schimbata starea lor, pot si administra mai multe casute de e-mail. Comunica pe portul 220, 143, 993
HTTP (Hypertext Transfer Protocol) – Un protocol de mutare a fisierelor hypertext de-a lungul Internet-ului. Are nevoie de un client HTTP la un capat si un server HTTP la celalalt capat. Protocolul HTTP este cel mai folosit in World Wide Web (WWW). Comunica pe portul 80
SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – Un protocol pentru transferarea e-mail-urilor de la un server la altul. Comunica pe portul 25, 465, 587

Servere pentru reţele
- FTP sau File Transfer Protocol – Permite unui calculator sa primeasca rapid, vizioneze si sa salveze fisiere de pe un alt calculator strain. Comunica pe portul 21
- Telnet – Permite utilizatorului unui calculator sa se autentifice pe un alt calculator si sa foloseasca resursele acelui calculator ca si cum ar fi resursele propriului sau calculator. Comunica pe portul 23
- Gopher – O metoda de a accesa documentele in format citeste-numai care se afla pe Internet. Gopher a fost aproape in intregime inclus in World Wide Web, dar se mai pot gasi si acum documente gopher care se afla pe pagini web.
- Usenet – Un sistem world-wide de grupuri de discutii, cu comentarii care se plimba intre sute din mii de calculatoare. Nu toate calculatoarele conectate la Usenet sunt conectate si la Internet. Usenet-ul este complect descentralizat, cu peste 10.000 de domenii de discutii, numite newsgroup-uri.
- WAIS (Wide Area Information Servers) – Dezvoltata la inceputul anilor 1990 WAIS este primul system adevarat la scara mare care permite indexarea unor imense cantitati de informatii de pe Web, si de a face acei indici cautabili dea lungul retelelor cum ar fi Internet. WAIS a fost de asemenea pionera in incercarea de a determina relevanta fiecarei informatii cautate.
- World Wide Web (www sau “Web-ul”) – Termenul World Wide Web este adesea folosit incorect atunci cand ne referim la Internet. World Wide Web are doua semnificatii majore:
o Prima – multimea resurselor care pot si accesate folosind Gopher, FTP, HTTP, Telnet, Usenet, Wais si alte cateva utilitare.
o A doua – universul serverelor hypertext (HTTP), tot mai obisnuit denumite “servere web”, care sunt serverele care servesc pagini web pentru brows-erele web.
- IRC (Internet Relay Chat) – Practic un imens chat cu mai multi useri. Sunt cateva server imense de IRC in lume care sunt conectate intre ele. Oricine poate creea un canal si oricine tasteaza ceva pe acel canal poate fi vazut de membrii intregului canal. Canalele private pot (sunt) fi create pentru o conferinta intre mai multe persoane. Comunica pe portul 6665-6669
- SSH (Secure Socket Shell) – este o comanda de baza si un protocol Unix pentru accesul securizat la un calculator aflat la distanta. Este folosit la scara larga de administratorii de retea pentru a controla serverele la distanta. SSH este de fapt o suita de trei utilitare – slogin, ssh si scp – care sunt versiuni securizate ale primelor utilitare Unix rlogin, rsh si rcp. Comenzile SSH sunt encriptate si securizate folosind cateva cai. Atat serverul cat si clientul sunt autentificati folosind un certificat digital, iar parolele sunt protejate prin encriptare. SSH foloseste cheia publica de criptare RSA pentru ambele conexiuni si autentificare. Algoritmii in incriptare include Blowfish, DES si IDEA. IDEA este standard. SSH opereaza pe portul 22.

World Wide Web (WWW)
World Wide Web sau pe scurt Web, este uriaşă colecţie de documente care conţin informaţii ce sunt păstrate pe calculatoare răspândite în toată lumea. WWW a fost creat în Elveţia la Centre Europeen de Recherche Nucleare (CERN).

• Accesul la o pagină Web, a unui site Internet (site-urile fiind constituite din pagini Web) se poate face printr-un program, ca de exemplu Netscape Comunicator sau Microsoft Internet Explorer. Fiecare site are o adresă formată din grupuri de litere, ca de exemplu http://www.msn.com, pentru compania Microsoft. Deci folosind orice program care oferă posibilitatea de a naviga pe Internet, putem accesa orice adresă de site cunoscându-i, bineînţeles, numele prin introducerea acestuia pe bara de adresă din fereastra deschisă cu ajutorul programului respectiv. Ultimele două litere pot reprezenta ţara (ro pentru România, de pentru Germania, uk pentru Marea Britanie, etc.), tipul organizaţiei (com pentru comercială, edu de la education pentru instituţii de învăţământ, etc.). Pe diferite site-uri ale reţelei internet putem crea propriile adrese de e-mail, folosind diferite opţiuni: E-mail, Sign me up, etc. Numele adresei de e-mail are în componenţă un simbol @ (A rond) aflat între numele dat de utilizator adresei şi numele site-ului respectiv.

Structura unei reţele de tip internet, văzută ca mai multe retele fizice interconectate prin intermediul unor rutere, crează o imagine înşelătoare a conceptului de internet, întrucât atenţia cea mai mare trebuie îndreptată către interfaţa pe care o internet o oferă utilizatorilor şi nu către tehnologia de interconectare. Un utilizator consideră o internet drept o unică reţea virtuală ce interconectează toate calculatoarele şi prin care este posibilă comunicaţia; structura aferentă este mascată, dar mei ales irelevantă. Într-un anumit sens, o internet este o abstractizare a reţelelor fizice, întrucât, la niuvelul ei cel mai de jos, ea furnizează aceleaşi funcţiuni ca o reţea fizică: acceptă pachete şi le trimite. Nivelurile superioare ale software-ului de internet sunt cele ce contribuie cel mai mult la funcţionalitatea bogată percepută de utilizatori.

Ca şi modelul de referinţă OSI-ISO, modelul arhitectural (conceptual) al software-ului unei internet bazate pe protocoalele TCP/IP este organizat pe niveluri ierarhice.
Dar acest model nu a provenit de la vreun organism de standardizare, ci a rezultat din cercetările care au condus la suita (stiva) de protocoale TCP/IP.
În linii mari, suita de protocoale TCP/IP este organizată pe 5 niveluri conceptuale construite peste un nivel hardware. Fig. ce urmează prezintă arhitectura interreţelelor bazate pe TCP-IP ca şi unităţile de informaţie vehiculate la fiecare nivel de protocolul aferent.

Ca şi la modelul de referinţă OSI-ISO, nivelurile arhitecturii TCP/IP au menirea să ofere anumite servicii.
1. Nivelul de aplicaţie [Application layer] este nivelul cel mai de sus, prin care utilizatorii invocă programe de aplicaţii care accesează serviciile disponibile într-o internet bazată pe TCP/IP. O aplicaţie interacţionează cu unul din protocoalele de nivel de transport pentru a transmite şi recepţiona date. Fiece program de aplicaţie alege modul de transport necesar - care poate fi o succesiune de mesaje individuale sau un flux continuu de octeţi. Programul de aplicaţie pasează datele, în forma cerută, nivelului de transport pentru a le livra.
2. Nivelul de transport [Transport layer] are ca primă misiune să asigure comunicaţia între un program de aplicaţie şi un altul - adică ceea ce se numeşte o comunicaţie sursă-destinaţie. El poate avea şi sarcina de a regla fluxul de informaţii. De asemenea, el poate furniza un transport fiabil - în sensul ca datele să ajungă la destinaţie fără erori şi în ordinea în care au fost emise (prin mecanismul - utilizat şi în reţelele fizice - de confirmare a recepţiei corecte şi retransmisie în caz contrar). Protocolul de transport divide fluxul de date ce trebuie transmis în unităţi mici (pachete) pe care le transmite, împreună cu adresa destinaţiei, nivelului inferior în vederea transmiterii.
3. Nivelul internet [Internet layer] este cel care asigură comunicaţia de la o maşină la alta. El acceptă, din partea nivelului de transport, o cerere de a trimite un pachet, însoţită de informaţia de identificare a maşinii ce reprezintă destinaţia pachetului. Nivelul internet încapsulează pachetul într-o datagramă IP, completează antetul datagramei, utilizează algoritmul de dirijare pentru a determina dacă să livreze datagrama direct sau să o trimită unui ruter şi pasează datagrama interfeţei de reţea corespunzătoare pentru a fi transmisă. Tot nivelul internet este cel care tratează datagramele care sosesc, verificându-le validitatea, şi utilizează algoritmul de dirijare pentru a decide dacă datagrama trebuie prelucrată locau sau trebuie trimisă mai departe. Pentru datagramele adresate maşinii locale, programul din nivelul internet înlătură antetul datagramei şi selectează din protocoalele de transport disponibile pe cel care va manipula pachetul. În fine, nivelul internet trimite mesajele ICMP de eroare şi de control, în funcţie de necesităţi, şi se ocupă de toate mesajele ICMP care sosesc.
4. Nivelul interfeţei de reţea [Network Interface layer] - numit şi nivelul legăturii de date [Data Link layer] - este cel mai de jos nivel al suitei de protocoale TCP/IP răspunde de acceptarea datagramelor IP şi trans-miterea lor printr-o anume reţea particulară. Interfaţa de reţea poate consta din un driver de dispozitiv - ca atunci când reţeaua respectivă este o LAN la care maşina este ataşată direct - sau un subsistem complex care foloseşte propriul protocol de nivel de legătură de date - când reţeaua constă din comutatoare de pachete care comunică cu calculatoarele prin protocolul HDLC.

Comparaţie între modelul de referinţă OSI-ISO pentru WAN şi modelul TCP/IP pentru inter-reţelele de calculatoare
O noua tehnologie in domeniul retelelor incearca sa se impuna in momentul actual , cea a retelelor LAN in locul cablurilor , ca mediu de transmisie a datelor , este luat de undele radio sau infrarosii . O retea WLAN (Wireless Local Area Network ) este un sistem flexibil de comunicatii de date , folosit ca o extensie sau o alternativa la reteaua LAN prin cablu , intr-o cladire sau un grup de cladiri apropiate . Folosind undele electromagnetice , dispozitivele WLAN transmit si primesc date prin aer , eliminand necesitatea cablurilor si transformand reteaua intr-un LAN mobil . Astfel , daca o firma are un WLAN , la mutarea in alt sediu nu este nevoie de cablari si gauriri in pereti si plafoane pe care acestea le presupun , ci pur si simplu se muta calculatoarele si reteaua poate functiona imediat . Ce-i drept , in general retelele WLAN se folosesc impreuna cu LAN-urile clasice , mai ales pentru parte de tiparire in retea pentru legatura la server .
WLAN-urile folosesc unde electromagnetice din domeniul radio si infrarosu . Primul tip este cel mai raspandit , deoarece undele radio trec prin pereti si alte obiecte solide , pe cand radiatia infrarosu , ca si lumina nu poate strapunge obiectele opace si are o raza de acoperire mult mai mica . Totusi , si acest din urma tip este luat in considerare de unele solutii , pentru conectarea unor echipamente care nu se deplaseaza in timp ce se realizeaza transfer de date.
Dupa cum am spus , in majoritatea cazurilor este necesara o legatura intre WLAN si LAN . Acesta se realizeaza prin asa numitele puncte de acces (acces points , AP) . Un punct de acces , care este un emitator sau un receptor de unde radio se conecteaza la un LAN prin cablu . El primeste , stocheaza si transmite date de la/catre aparatele din WLAN si cele din LAN si are o raza de actiune care merge de la 30 pana la 300 de metri . De exemplu echipamentele Air Connect de la 3COM au o raza de actiune de 60 de metri , in cadrul unei cladiri cu birouri standard . Aceste echipamente , folosite in aer liber , desi nu sunt proiectate decat pentru folosirea in incaperi , ajung pana la 300 - 400 de metri .

Utilizatorii acceseaza reteaua WLAN prin adaptoare speciale , care se prezinta sub forma unor placi PCI sau ISA , pentru PC-urile desktop , sau a unor echipamente externe , pentru notebookuri . Ele functioneaza ca si placile de retea clasice , iar sistemele de operare instalate le trateaz ca pe placile de retea . Practic , faptul ca exista o conexiunea wireless in locul celei prin cablu este transparent pentru sistemul de operare .
La faza de configuratii ca si in cazul retelelor LAN , si la cele WLAN exista mai multe topologii . Cea mai simpla este WLAN-ul independent . De fiecare dat cand doua PC-uri se afla in zona de actiune a adaptoarelor lor WLAN , se poate stabili o conexiune . Aceasta configuratie nu necesita o configurare speciala sau administrare . Un punct de acces adaugat acestei configuratii dubleaza practic raza de actiune , functionand ca un receptor .
Extinzand analogia cu retelele LAN , punctul de acces functioneaza ca un hub, dubland distanta maxima dintre PC-uri .
Cea de a doua topologie este cea numita infrastructura , unde mai multe puncte de acces leaga WLAN-ul de LAN-ul cablat , permitand utilizatorilor sa foloseasca eficient resursele retelei . AP -urile nu fac doar legatura cu LAN-ul , ci si gestioneaza traficul prin WLAN in raza lor de actiune . Mai multe AP-uri pot acoperi chiar si o cladire foarte mare .
Comunicatia fara fir este limitata dew distanta pe care o acopera un echipament WLAN , acesta din urma fiind o caracteristica a puterii emitator / receptor . WLAN-urile folosesc celule , care aici se numesc micro-celule , pentru a extinde zona de acoperire a WLAN-ului . O microcelula este aria de acoperire a unui punct de acces . Principiul este asemanator cu al telefoniei celulare . In orice moment un utilizator care dispune de un PC mobil , dotat cu adaptor WLAN este asociat unei singure microcelule. Deoarece microcelulele se suprapun partial la trecerea utilizatorului de la o microcelula la alta nu se intrerupe comunictia dintre el si retea . Exista un singur caz in care
aceasta nu este continua : daca se foloseste protocolul TCP/IP . La transferul datelor prin TCP/IP si la trecerea de la o microcelula la alta , punctul de atasament la retea se schimba (deoarece s-a schimbat AP-ul ) , dar adresa IP nu se modifica . Acest lucru poate duce la pierderea de pachete . Insa chiar si acest caz , exista solutii de refacere a conexiunii fara pierderea datelor . Mobile IP de la 3COM lucreaza astfel : la trecerea de la AP la altul , adaptorul WLAN lasa primului AP adresa celui de al doilea astfel incat toate pachetele sunt rutate de la primul la al doilea punct de acces si utilizatorul nu sesizeaza faptul ca a schimbat AP-ul .

Share This



J's
Member
Member
Mesaje: 477
Membru din: 24 Iun 2008, 16:46
Localitate: berceni / aparatori

Re: Retele de calculatoare - Service

Mesajde J's » 23 Dec 2010, 02:11

O retea de calculatoare este formată dintr-un grup de calculatoare (de orice tip) şi periferice care partajează resursele (BANCIU & 1999, 116-120; MARINESCU & 1999, 254-264). Tendinţa actuală a utilizatorilor o reprezintă folosirea calculatoarelor, nu izolat, ci cuplate într-o reţea. Opţiunea din ce în ce mai frecventă pentru o reţea de calculatoare şi nu pentru posturi de lucru (calculatoare) izolate este pe deplin justificată de multiplele avantaje oferite de această soluţie:

· programele pot fi păstrate într-o singură copie (pe server) şi sunt folosite de oricare dintre utilizatorii reţelei;

· bazele de date pot fi exploatate concurent (de mai mulţi utilizatori simultan);

· resursele hardware (imprimantele în special) pot fi exploatate simultan de mai mulţi utilizatori;

· posibilităţi de comunicare şi schimb de informaţii între utilizatori.



1. Componente hardware

O reţea de calculatoare este în general compusă din mai multe calculatoare conectate între ele. Unul dintre aceste calculatoare este de obicei mai puternic şi gestionează activitatea întregului sistem; el este numit server, iar celelalte calculatoare din reţea sunt numite workstation. Comunicarea între calculatore se poate face în serie sau în paralel. Cablul de comunicaţie poate să fie de tip thin (subţire) sau thick (gros). El trece pe la fiecare calculator în parte asigurându-i conectarea în reţea, iar la ultimul nod al reţelei, conexiunea este încheiată cu un conector de tip terminator.

Pe lângă aceste componente, există disponibile diverse alte produse ce asigură comunicaţii de tip special:

· Bridge (pod) – se foloseşte pentru a conecta două reţele între ele;

· Gateway (poartă) – se foloseşte pentru a conecta între ele calculatoare de tipuri diferite;

· Repeater (repetor) – se foloseşte pentru a amplifica semnalul pentru o conexiune la distanţă.



2. Componente software

Principala componentă software a unei reţele de calculatoare o reprezintă sistemul de operare (netware). Prin intermediul său sunt gestionate resursele întregului sistem. De asemenea, sunt asigurate servicii de protecţie între utilizatori, comunicaţii între diverse posturi de lucru, acces protejat la resursele comune din sistem.



Pe staţiile de lucru rezidă fişiere şi programe sub sistemul de operare local. Între acest sistem şi sistemul de operare în reţea se interpune un modul de comunicare format din:

· programul de interfaţă cu reţeaua (IPX);

· programul de interfaţă cu utilizatorul (NETx).



Dintre cele mai utilizate sisteme de operare de tip netware amintim: Windows NT Server şi Novell NetWare.



3. Tipuri de reţele

Reţelele de calculatoare se împart, după răspândirea lor geografică, în următoarele categorii:

a. LAN (Local Area Networks) – reţele locale;

b. WAN (Wide Area Networks) – reţele cu largă răspândire;

c. PDN (Public Data Networks) – reţele publice de date.


RETEAUA INTERNET


Internet este o super-reţea globală (formată din peste 30.000 de reţele interconectate) la care sunt conectate peste 20 milioane de calculatoare (numărul lor se dublează în fiecare an), ce permite comunicarea şi transferul de informaţii între acestea (PĂTRUŢ 1999; KRAYNAK – HABRAKEN 1999).

Internetul este o galaxie formată din mii şi mii de calculatoare, din toate colţurile lumii, vorbind aceeaşi limbă (cunoscută ca Protocol Internet – IP), toate conectate la o infrastructură comună, care este în special menţinută de companiile de telefoane.

Pe al doilea nivel se află distribuitorii (furnizorii) de servicii Internet, care plătesc companiilor de telefoane dreptul de a le folosii liniile telefonice. Aceştia pot folosi şi reţeaua de comunicaţii prin satelit SIPEX (Satellite Internet Packet Exchange).

Urmează utilizatorii propriu-zişi, care plătesc furnizorilor de Internet pentru accesul la reţea. Furnizorul de servicii Internet oferă programele necesare conectării la Internet, suport tehnic, posibilitatea de plasare în Internet a informaţiei utilizatorului.

Termeni tehnici folosiţi:

· nod Internet – este un calculator permanent conectat la Internet, care reprezintă punctul de intrare în Internet pentru alte calculatoare;

· Server Proxy – este calculatorul furnizorului pe care sunt memorate temporar diferite informaţii apelate de utilizatori, astfel încât acestea nu mai trebuie apelate de fiecare dată din Internet;

· Mirror Server – calculator care dublează 1:1 datele de pe serverul principal, fiind folosit pentru decongestionarea traficului către acesta;

· Motoare de căutare – programe specializate în căutarea informaţiilor în Internet: Yahoo, Lycos, Alta Vista, Excite, Archie;

· domeniu – este o zonă din Internet ce are un nume propriu;

· firewall – este un sistem de protecţie care limitează accesul din Internet în reţeaua locală a unei firme, împiedicând astfel scurgerile de informaţii.



World Wide Web (WWW)

Este cel mai folosit serviciu oferit de Internet, după poşta electronică. WWW a adus grafica şi interactivitatea în Internet, pe lângă posibilitatea de a apela foarte uşor aproape toate celelalte servicii Internet (FTP, poşta electronică, etc.).

Informaţiile stocate în reţeaua Internet se găsesc ca documente hipertext. Cuvintele şi frazele întâlnite în documentele hipertext pe care se poate efectua clic pentru deplasarea la alt document din Internet se numesc hiperlegături.

Structura documentelor hipertext (numite şi pagini WEB) a fost definită cu ajutorul unui limbaj numit HTML (Hypertext Markup Language). Deci, o pagină Web este un document accesibil prin WWW, care conţine informaţii grafice, texte, sunete, animaţii, toate aranjate sub formă de hipertext. Fizic, pagina Web este un fişier text (ASCII), stocat pe un calculator conectat permanent la Internet numit server WEB.

Pentru transferarea documentelor HTML (pagini Web) la distanţă a fost creat un protocol de transfer, numit HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Orice pagină Web are o adresă Internet. Pentru a naviga prin WWW, este necesar un program de explorare Web, care permite vizualizarea paginilor Web şi deplasarea între pagini. Acesta se numeşte browser. Cele mai utilizate browsere sunt Netscape Navigator şi Internet Explorer.

FTP (File Transfer Protocol) – face posibil transferul de fişiere de la un calculator la altul, indiferent de locul unde sunt situate cele două calculatoare şi de sistemul de operare folosit de ele.



Poşta Electronică (E-mail)

Oferă un schimb direct de informaţii între doi sau mai mulţi utilizatori de calculatoare aflaţi la distanţă. Ea este mult mai rapidă decât poşta obişnuită (un e-mail face înconjurul lumii în 8 minute) şi mult mai ieftină decât telefonul sau faxul, fiind considerat cel mai popular mijloc de comunicare.

Pentru a putea primi sau transmite scrisori electronice, este necesar să dispuneţi de o căsuţă poştală electronică, numită adresă de e-mail . Aceasta este formată dintr-un nume, caracterul ASCII @ şi numele calculatorului care se ocupă de primirea şi trimiterea poştei electronice (server Mail).

Cele mai cunoscute programe de poştă electronică sunt: Exchange, Netscape Messenger, Outlook Expresss, etc.
Vreau sa rulez,sa fumez,
Sa merg pe drumul pe care am mai mers
Nu vreau stres!ma cauta des
Vad clar prin fumul pe unde o sa ies.
@Bai Jica ai belit p*la si nu-i nici urma de tactu
Eu zic sa dai vina pe biserica
Zi ca te-a posedat dracu'
Plus ca nu-ti canta nici macar popa iti canta tarafu
Sa mor daca stiu ce e in capul tau
Si sa mor daca vreau sa aflu

Share This


Înapoi la “DRIVER / SUPORT”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori